Pulsoximetrele determină saturația de oxigen neinvaziv, prin spectrofotometrie de absorbție.  Aportul de oxigen către țesuturi este o funcție directă a debitului cardiac, a capacității de transport a oxigenului (concentrația hemoglobinei) și a afinității față de oxigen a hemoglobinei pacientului (a se vedea Figura 10). În prezența atât a unui debit cardiac normal cât și a unei valori normale a hemoglobinei, măsurarea saturației în oxigen poate fi un indicator atât al schimbului cât și al transportului de oxigen.

Se încearcă menținerea saturației în oxigen în cazul  prematurilor între 88 și 95% (o valoare mai mare în cazul nou-născuților la termen).  Pulsoximetrele au o marjă de exactitate de + 4%, astfel o valoare de 95% ar putea reprezenta o saturație de 99% în cazul unei PaO₂ de 160 mmHg (a se vedea Figura 11). De aceea, pentru a evita hiperoxia, vom scădea concentrația oxigenului în cazul unor saturații mai mari sau egale cu 95%.

Cauze de valori ireale:

Icterul – determină valori fals scăzute.

Lumina directă de intensitate mare – de exemplu lămpi de fototerapie – cresc inacuratețea, de aceea se feresc senzorii de lumină, sau se folosesc pături de fototerapie.

Perfuzie scăzută - este necesar un bun flux pulsatil pentru valori exacte, se rezolvă prin tratamentul șocului.

Hipoxemia severă - la saturații <70%, acuratețea începe să scadă, pulsoximetrele supraestimând valoarea măsurată.  Se rezolvă prin determinarea directă a unei PaO₂, sau prin folosirea unui monitor transcutanat pentru oxigen.

Figura 10 – Corelația între saturația în oxigen și presiunea parțială a oxigenului

Figura 11 – Curba saturației în oxigen în funcție de presiunea parțială a oxigenului

Referințe:

Oski FA, and Delivoria-Papadopoulos M.  The red cell 2, 3-diphosphogycerate and tissue oxygen release.  J Pediatr.  1970; 77:941-956.

Tobin MJ.  Respiratory monitoring in the intensive care unit.  Am Rev Resp Dis.  1988; 138:1625-1642.